Atentie! Drum cu ramificatii...

Adevarul despre ciocanitori

Se vehiculeaza pe internet, atat pe pagini creationiste straine, cat si pe unele pagini omoloage in limba romana, o teorie potrivit careia limba ciocanitorei ( cel putin a unei anumite specii) ar intruni conditiile necesare asa-numitei complexitati ireductibile. Cu alte cuvinte, potrivit sursei, nu exista posibilitatea ca ea sa fi aparut prin evolutie darwiniana, ci doar prin Intelligent Design. Reproduc mai jos textul, intitulat Cine a creat ciocanitorile?, asa cum apare el pe varianta in limba romana a paginii www.creationism.org.

"Dr. Luther Sunderland, om de ştiinţă expert în inginerie de produs, a fost fascinat de scheletul unei ciocănitori pe care l-a găsit în pădure. Oasele fuseseră curăţate de insecte. Pe când examina scheletul a observat un lucru foarte ciudat: oase mici flexibile ieşeau din nara dreaptă a ciocănitoarei, mergeau prin spate în jurul capului şi gâtului şi intrau în cioc pe cealaltă parte a capului. Ce erau aceste oase ciudate? Multe animale au oase care întăresc baza limbii, iar acesta e scopul oaselor mici din limba ciocănitoarei (numite oase hioide). La ciocănitoare, în schimb, faptul că limba începe pe din dos şi merge prin spatele capului e excepţional!

Limba ciocănitoarei

Ciocănitoarea prinde hrana cu limba care are cârlige mici şi lipici la vârf, ca să poată prinde viermii ascunşi prin copaci. Faptul că limba trece prin spatele capului şi gâtului sub pielea moale îi conferă o şi mai mare putere astfel încât poate pătrunde 15 cm în vizuina viermelui aflată în interiorul trunchiului de copac!

Ceva sau cineva a creat limba ciocănitoarei într-un mod unic. E lungă, dar în loc să atârne şi să se încurce printre crengi atunci când ciocănitoarea zboară, limba e ţinută sub pielea moale în spatele gâtului. Acolo în spate, oasele mici se împart în două limbi, care se reunesc înainte să intre în cioc. Acest detaliu cu siguranţă oferă o şi mai mare acurateţe întrucât ciocănitoarea îşi îndreaptă limba direct spre vierme.

Craniul unei ciocănitori (în dreapta)
ce arată oasele limbii

Sunt cinci oase, subţiri şi flexibile cu mici încheieturi.¹ Ce le-a făcut să iasă prin nara dreaptă şi să-şi fixeze membrana acolo, ² să meargă în jurul capului şi gâtului ³, apoi să iasă înapoi prin scobitura dintre cele două jumătăţi ale ciocului? ⁴

1. mici incheieturi 2. inradacinata in
nara dreapta 4. patrunde in cioc

Evoluţie?

Potrivit teoriei evoluţionismului, începând de la o singură celulă fiecare pas a fost provocat prin acumularea gradată de schimbări mici care au apărut prin erori în urma copierii informaţiei care direcţionează construirea fiinţelor vii. Evoluţioniştii susţin că aceste greşeli, numite mutaţii, au apărut datorită unui accident, adică, fără nici o direcţionare inteligentă făcută de Dumnezeu. Greşelile în copierea informaţiei nu au ca rezultat instrucţii mai bune pentru a crea fiinţe mai complexe. De aceea tehnicienii care lucrează cu raze-X se protejează folosind apărătoare sau halate din plumb.

Evoluţioniştii, totuşi, cred că mutaţiile gradual au creat biologi din bacterii, sau Adam a fost făcut dintr-o amibă. Ei cred că pe parcursul a milioane de ani, selecţia naturală a selectat organismele cu mutaţii care adaugă puţin capacităţii creaturii de a supravieţui şi de a lăsa urmaşi, iar cei cu mutaţii dăunătoare mor. Motivul pentru care ei cred că schimbările iau foarte mult timp e că majoritatea mutaţiilor reprezintă schimbări întâmplătoare în comanda de a face proteine, acestea fiind ingredientele principale ale celulelor. Proteinele minuscule sunt şiruri lungi de aminoacizi. Aproape toate mutaţiile sunt dăunătoare, aşa că organismele care supravieţuiesc sunt în general acelea cu mutaţii care schimbă doar un aminoacid într-o proteină.

Întrucât chiar şi un organ simplu precum limba e format din foarte multe proteine, celule nervoase, vase de sânge, etc. care trebuie să fie perfect coordonate, e foarte dificil să-ţi imaginezi schimbări ale unui aminoacid într-o proteină care pe urmă să ducă la formarea unui organ. De ce să nu afirmi atunci că un mănunchi de mutaţii au influenţat osul, muşchiul, nervii, etc. toate în acelaşi timp? Pentru că aproape toate mutaţiile sunt dăunătoare. Dacă ai avea un mănunchi de mii de mutaţii, iar una dintre ele ar ajuta, celelalte sute ar provoca boli genetice care ar anula întregul organism. Insistând că Dumnezeu nu a făcut nimic, iar mutaţiile accidentale au produs totul, evoluţionişii s-au pus singuri la colţ, neavând nici o explicaţie decentă pentru originea oricărui organ complex.

Evoluţioniştii presupun că ciocănitoarea trebuie să fi evoluat dintr-o altă pasăre care avea limba normală ce ieşea direct din cioc. Scenariul mutaţiei, totuşi, niciodată n-ar fi putut face ca limba normală a unei păsări să evolueze în limba ciocănitoarei. De ce? După ce limba normală a unei păsări s-ar fi întors şi ar fi început să crească sub piele înspre spatele capului (1), limba ar fi fost cu totul inutilă până ar fi completat tot circuitul. Numai ultimul pas în evoluţia limbii ciocănitoarei, când a ieşit prin cioc, ar fi avut valoare de supravieţuire.

După ce limba ar fi ieşit pe o nară şi ar fi început să crească prin spatele capului (1) i-ar fi conferit păsării un mare dezavantaj în ce priveşte supravieţuirea până în momentul când limba şi oasele ar fi crescut suficient de lungi ca să meargă în tot jurul capului, înapoi la baza ciocului, şi să se întindă suficient de mult ca să ajungă la hrană. Întrucât acest lucru implică oase, încheieturi, vase de sânge, nervi şi piele, ar fi fost nevoie de multe mutaţii, care s-ar fi întins pe o perioadă de milioane de ani. N-ar fi putut prinde nimic cu limba pe parcursul milioanelor de ani de care ar fi nevoie pentru a încheia cercul în jurul capului, schimbând pe rând un aminoacid într-o proteină. Aşadar fără limba care o ajută să-şi obţină hrana, în lupta supravieţuirii ciocănitoarea ar fi fost într-un mare dezavantaj în comparaţie cu păsările normale. Adăugând două încheieturi şi 2,5 cm în lungime, de exemplu, nu i-ar fi conferit vreun avantaj ca să supravieţuiască dacă limba creştea în direcţia greşită. Prin urmare, acest fel de mutaţii nu s-ar fi păstrat niciodată.

Limba ciocănitoarei trebuie să fi apărut dintr-odată, e produsul unui design complex. Pentru aşa ceva e nevoie de un creator inteligent. Dacă limba ciocănitoarei n-ar fi fost special creată, ci s-ar fi format prin mutaţii întâmplătoare, ar fi avut loc numai primele mutaţii care ar fi mişcat limba în nara dreaptă şi ar fi îndreptat-o înspre spatele capului. Ulterior pasărea ar fi murit de foame.

Evoluţioniştii ne spun că un organ care, generaţie după generaţie, nu e folosit va fi eliminat, chiar dacă animalele continuă să trăiască. Dacă, prin vreun miracol, ciocănitoarele nu ar fi fost eliminate, o limbă care ar fi fost inutilă de-a lungul multor generaţii, ar fi fost eliminată. Limba ciocănitoarei oferă dovezi clare că e produsul unui design şi a unei creaţii inteligente, şi nu a evoluţiei. Unii evoluţionişti şi-au dat seama şi au născocit o altă poveste despre cum ar fi evoluat limba. Când mi s-a spus prima dată această poveste, într-un email, mi s-a părut o sugestie atât de imposibilă încât eram sigur că nu înţelesesem eu bine, aşa că am tot întrebat până a fost foarte clar că într-adevăr aşa ceva sugera respectivul. </PACEASTĂ>

Când în sfârşit m-am obişnuit cu ciudatul scenariu, am văzut cum pentru un evoluţionist aşa ceva era posibil întrucât el avea atât de multă credinţă în teoria evoluţiei încât trebuia să creadă că totul a apărut în urma selecţiei naturale care s-a manifestat prin mutaţii întâmplătoare. La o adică, dacă limba se întinde tot mai mult afară din cioc pătrunde mai adânc în trunchiul copacilor, şi cu cât ciocănitoarea mănâncă mai multe larve, cu atât mai mulţi pui are.

Atunci mi-a picat fisa! Teoria neglijează să menţioneze că primii 2 cm rădăcina limbii trebuia să se mişte în direcţie greşită! Evoluţioniştii susţin că limba ciocănitoarei a început să crească fiind invers înrădăcinată în gât, aşa cum era la celelalte păsări întrucât ei susţin că ciocănitoarea a evoluat dintr-o pasăre oarecare. Singurul mod prin care rădăcina limbii putea să iasă pe o parte a ciocului era să crească înainte din locul în care se afla, şi anume adânc în gât. Primii doi centimetri s-au mişcat înainte, nu înapoi! Întrucât, în scenariul pe care ei l-au inventat, mişcarea rădăcinii limbii înapoi creşte probabilitatea ca ciocănitoarea să fie aleasă prin selecţie naturală, atunci mişcarea înainte din spatele gâtului înspre punctul în care iese prin deschizătura din spatele ciocului micşorează şansele ca ciocănitoarea să fie aleasă.

Dacă, pe de altă parte, mişcarea înainte făcea ca limba să iasă tot mai mult prin cioc astfel mărind şansele de supravieţuire, atunci mişcarea limbii înapoi ar fi micşorat şansele de supravieţuire. Argumentarea că limba ciocănitoarei a devenit ceea ce e azi e pentru că rădăcina limbii a crescut întâi în jurul capului se contrazice pe sine şi e greşită din punct de vedere logic.

Şi totuşi lucrurile se înrăutăţesc. După ce a crescut în jurul gâtului, potrivit teoriei evoluţioniste, rădăcina s-a băgat din nou în cioc prin nară. De ce ar face asta? Dacă lungirea limbii a mărit şansele de supravieţuire, păsările cu limbi care continuau să se lungească mişcându-se pe sub piele în jos spre pântece, coadă sau picior, ar fi fost alese prin selecţie naturală. Păsările a căror evoluţie a limbii s-a oprit la jumătate şi a intrat în cioc prin nară ar fi fost eliminate.

Ambele scenarii evoluţioniste, mişcarea înainte şi înapoi a limbii ciocănitoarei, au drept rezultat absurdităţi şi eliminarea prin selecţie naturală. Limba ciocănitoarei e dovadă puternic grăitoare a faptului că a fost creată.

Alte sisteme

Ciocul ciocănitoarei funcţionează ca o daltă profesionistă, în stare să taie direct prin copac. Dând cu ciocanul într-o daltă de oţel, omul cizeleacă trunchiul copacului, la fel ciocănitoarea cizelează cu ciocul ei. Totuşi pe măsură ce dăltuim, lama se toceşte. După ce cizelăm mult cu dalta, trebuie să o ascuţim. Altfel se toceşte tot mai mult şi devine inutilizabilă. Dumnezeu a făcut ca ciocul ciocănitoarei să se ascută singur. Dacă ar fi un lucru minor care s-ar putea întâmpla prin mici schimbări accidentale, vreun fierar sau om de ştiinţă într-ale metalurgiei ar fi ştiut cum să facă dalte din oţel care se ascut singure.

Dacă omul ar încerca să prindă larve, aşa cum face ciocănitoarea, oricât de ascuţită şi-ar ţine dalta, nu ar şti în ce direcţie să o ia ca să pătrundă în cotloanele unde sunt larvele. Până când ciocănitoarea ar fi obţinut mecanismul complex de a localiza şi prinde larva minusculă din tunelul minuscul care se află în marele trunchi, limba-i specializată nu i-ar fi servit la nimic. Nici mecanismul de localizare a insectei nu ar fi avut nici o valoare fără limba suficient de lungă care să ajungă la larvă. De fapt, nici limba lungă nici mecanismul de localizare nu i-ar fi fost de folos ciocănitoarei dacă limba n-ar fi fost suficient de puternică să pătrundă în gaură, să prindă larva şi să intre înapoi în cioc. Dacă oricare din cele trei ar fi evoluat una înaintea alteia, celelalte două n-ar fi fost de niciun folos, iar ciocănitoarea nu ar fi supravieţuit selecţiei naturale.

Dacă toate sistemele prezentate mai sus ar fi fost instalate într-o pasăre normală, impactul cu copacul ar fi omorât-o; ar fi ceva de genul: cu vârful nasului ia dalta de oţel şi loveşte în copac. Dacă pasărea ar fi supravieţuit după prima lovitură, probabil ar fi renunţat să mai încerce. Ciocănitoarea, însă, are nu doar un cioc puternic, bine echipat şi un detector de larve, dar de asemenea un sistem de amortizare care îi protejează capul de daune. Prima ciocănitoarea în care să fi evoluat sistemul de găurit în copaci ar fi renunţat să mai ciocănească ori ar fi murit de tânără dacă sistemul de amortizare nu ar fi fost deja instalat.

Mai mult, în comparaţie cu alte păsări: "Penele din coadă (în special pana centrală sau cele două perechi) sunt mai puternice la ciocănitoare, rezistente întrucât susţin corpul ciocănitoarei în timp ce ciocăneşte cu ciocul. Structura picioarelor şi aranjarea asociată a tendoanelor şi muşchilor formează un complex funcţional de trăsături care îi permit ciocănitoarei să se caţere pe trunchiurile copacilor şi să-şi menţină poziţia în timp ce ciocăneşte." (Encyclopedia Britannica CD 98, "Birds: Major Bird Orders: Piciformes, Form and Function"). La ce folos penele tari, structura picioarelor, detectorul de larve şi recuperatorul larvelor, chiar şi limba care se învârte în jurul capului şi amortizorul dacă după câteva găuri ciocul s-ar fi tocit şi nu ar mai fi tăiat? Când mai multe sisteme trebuie să fie la un loc înainte ca ceva să funcţioneze, se numeşte complexitate ireductibilă şi e dovadă al unui design inteligent.

Concluzie

Potrivit teoriei evoluţioniste, orice sistem care nu are nicio funcţie va fi eliminat prin selecţie naturală. Dacă unul din sistemele ciocănitoarei a evoluat cu mult înainte de celelalte sisteme care trebuiau să fie acolo pentru ca primul sistem să funcţioneze, ar fi fost eliminat. Dovada e puternic împotriva afirmaţiei că sistemele speciale ale ciocănitoarei ar fi apărut la întâmplare în urma mutaţiilor aleatorii pentru că sistemele mai sus menţionate au lucrat împreună. Faptul că toate sunt prezente şi funcţionează demonstrează că sistemele ciocănitorii au fost proiectate şi create ca să funcţioneze împreună.

Întrucât dovezile arată că nu se poate ca ciocănitoarele să se fi dezvoltat în urma mutaţiilor aleatorii, de ce mutaţiile sunt considerate ca fiind ziditori universali ai fiecărei părţi din fiecare fiinţă (doar asta susţin evoluţioniştii)? E în regulă să crezi că unele lucruri au apărut în urma mutaţiilor, atunci când există dovezi concludente. Majoritatea bolilor genetice reprezintă un astfel de exemplu. Cea mai mică schimbare a aminoacizilor dintr-o proteină deseori transformă proteina într-o boală. Însă lasă ca dovada să fie ghidul în cazuri precum cel al ciocănitorii, unde dovezile demonstrează cu putere un design inteligent. De ce să sari la concluzia că dacă mutaţiile provoacă diabet, de asemenea trebuie să fi format pancreasul, ficatul, peştele, maimuţa şi pe noi? Dacă vezi pe cineva că dărâmă o clădire cu o macara şi o bilă mare, nu presupui că toate clădirile din lume au fost construite de macarale cu bile mari.

Din nefericire, pentru mulţi oameni credinţa evoluţionistă e parte a structurii religioase totalitare unde totul trebuie înghesuit fie că se potriveşte ori ba.

Dr. Sunderland, proprietarul craniului din poză, scrie, "Craniul ciocănitoarei a fost mai eficient în a-i convinge pe oamenii de ştiinţă de inadvertenţele teoriei evoluţioniste decât orice carte din biblioteca autorului. Şi alte păsări au oase hioide, dar e evident că e nevoie de o minune ca ele să fie înrădăcinate în nara dreaptă (2). Un evoluţionist proeminent din echipa unei reviste ştiinţifice de prestigiu a mărturisit următoarele după ce a examinat craniul: "Există anumite trăsături anatomice care nu pot fi explicate prin mutaţii graduale ce ar fi avut loc de-a lungul a milioane de ani. Rămână vorba între mine şi tine, uneori trebuie să-l includ pe Dumnezeu când văd aşa ceva."

Un alt om de ştiinţă, în timp ce examina la microscop oasele limbii a spus, "E foarte uşor să faci diferenţa dintre lucrurile făcute de om şi lucrurile făcute de Dumnezeu. Când te uiţi prin microscop la lucrurile făcute de om vezi cât sunt de nefinisate, dar când te uiţi la lucrurile făcute de Dumnezeu vezi cât de precis şi complex e totul.” (Luther D. Sunderland, Creation Research Society Quarterly, vol. 12, March 1976, p. 183)"

(sublinierile imi apartin)

Citatul contine o serie de neadevaruri subtile si premeditate, daca nu chiar perfide. Este greu de presupus ca un specialist le-ar fi putut trece cu vederea. Iar faptul ca autorul articolului original, Thomas F. Heinze, nu este deloc specialist, ci evanghelist si teolog, nu constituie o scuza. Inexactitatile (asa le vom numi) vizeaza aspecte legate de anatomie si anatomie comparata. Sa le trecem sumar in revista.

In citat se arata ca oasele hioide ar fi "inradacinate in nara dreapta" (2), ceea ce este pur si simplu fals. In realitate, ele sunt "inradacinate" la baza ciocului prin muschii si ligamentele care leaga hioidul de mandibula. La anumite specii, coarnele oaselor hioide cresc, dinspre baza ciocului si prin spatele capului, la o asemenea lungime, incat pot patrunde in cavitatile nazale de deasupra, dar fara sa fie inradacinate in cavitatile nazale. Deci ceea ce se sustine, si anume ca, din nara dreapta unde ar fi inradacinata, limba ar fi trebuit sa creasca, pe parcursul evolutiei, in sens invers celui real, prin spatele capului inapoi la baza ciocului (1), este o aberatie din punct de vedere logic. (figura 1) Oricine a studiat anatomia in cauza isi poate da seama de adevar. Este doar o problema de observare, si nu una de interpretare, cum se insinueaza.

Si, in fine, autorul nu tine seama de faptul ca o serie de alte specii de pasari poseda acelasi tip de aparat hioid, in forme mai mult sau mai putin tranzitorii. Acelasi tip de aparat hioid se intalneste de exemplu la gaina, dar intr-o varianta mai rudimentara (si cu toate acestea perfect utila), in sensul ca cele doua coarne posterioare hioidiene nu ajung decat pana la nivelul urechii, fara sa faca o bucla completa pana la nivelul ciocului, cum face la specia de ciocanitoarea amintita. Este si cazul speciei de papagal Loxia pytyopsittacus (figura 4). Acest lucru dovedeste ca nu avem in fata un caz de “complexitate ireductibila”.

Disputa Dawkins-Wilson

Am urmarit cu mult interes disputa Dawkins-Wilson din ultimele zile pe tema selectiei de rudenie. Reamintesc ca revista New Scientist a publicat in 12 ianuarie un articol privitor la Wilson si noua sa atitudine vis-a-vis de aceasta teorie. Controversa dintre Richard Dawkins si Edward O. Wilson este mai veche, cei doi fiind adeptii unor teorii aparent divergente, respectiv teoria genei egoiste si teoria selectiei de grup, ambele elaborate in anii '70. Noua controversa legata de rolul selectiei de rudenie in evolutia eusocialitatii si aparitia comportamentului altruist (in special la insecte) a scos la iveala si aceasta rivalitate mai veche intre teoriile celor doi biologi. In esenta, Wilson neaga faptul ca selectia de rudenie ar fi avut un rol major in aparitia si evolutia eusocialitatii, pronuntandu-se in favoarea selectiei de grup. In schimb, Dawkins vede selectia de rudenie ca pe o simpla consecinta a selectie naturale, deci nu-i poate fi negata existenta, la fel cum nu poate fi negata existenta selectiei naturale insasi.

Profitand de dreptul la replica, Dawkins a publicat si el un articol in paginile aceleiasi reviste. Articolul este reprodus si pe pagina web a fundatiei conduse de catre Richard Dawkins. Reproduc mai jos traducerea acestui articol.

Edward Wilson ne-a furnizat o fascinanta descriere a evolutiei insectelor sociale. Dar terminologia sa privitoare la "selectia de grup" este inselatoare, iar distinctia facuta de catre el intre "selectia de rudenie" si "selectia individuala" este lipsita de continut. Ceea ce conteaza este selectia genica.

Singura intrebare pe care trebuie sa ne-o punem in legatura cu un presupus caracter adaptativ este: "Ce anume determina gena responsabila de acel caracter sa creasca in frecventa?". Wilson trage concluzia in mod gresit ca trebuie sa apelam la selectia de rudenie numai atunci cand selectia "directa" esueaza in a ne da un raspuns. Aici el cade in una din capcanele selectiei de rudenie, crezand ca aceasta este doar un caz particular mai complex al selectiei naturale, ceea ce nu este cazul.

In adevaratul sens al selectiei de rudenie, progeniturile sunt rude in acceasi masura in care sunt si fratii, surorile si parintii. Ingrijirea parentala si ingrijirea rudeniilor au evoluat ambele datorita genelor detinute de catre ambii beneficiari. Genele care determina hranirea de catre lucratoarele sterile a larvelor sunt transmise mai departe generatiilor viitoare de catre acele larve destinate sa devina matci. Aceasta este selectia de rudenie. Ea perpetueaza castele de lucratoare sterile in cadrul stupilor. Wilson nu poate nega acest fapt.

Ceea ce Wilson disputa - si poate pe buna dreptate - este faptul ca eusocialitatea ar fi aparut prin agregarea femelelor inrudite tocmai datorita inrudirii. Ar fi putut aparea la fel de bine prin cuibarirea impreuna a unor femele neinrudite genetic. Dar a numi acest fenomen "selectie de grup" este impropriu. O abordare mai potrivita ar putea fi conceptul de "Strategii Stabile Evolutionar" (Evolutionarily Stable Strategies-ESS, n.r.), eleborata de catre John Maynard Smith. "Stabil" insemna ca, atunci cand majoritatea indivizilor aplica o anumita strategie, nici o alta alternativa nu poate presta mai bine. Daca strategia "cuibareste impreuna" se dovedeste a fi o strategie stabila pentru femelele neinrudite genetic, acest lucru ar putea constitui o preadaptare pentru evolutia eusocialitatii.

Impreuna cu Jane Brockman, de la Florida University, am explorat acest lucru folosind un model de SSE, elaborat impreuna cu Alan Grafen de la University of Oxford, folosind bogata experienta de teren lui Brockman in ceea ce priveste viespea Sphex ichneumoneus, care are obiceiul de a sapa gropi in sol. Aplicand strategia 'sapa', viespea femela sapa o groapa, o aprovizioneaza cu hrana, dupa care depune un singur ou, astupa groapa si o paraseste. Insa gropile, in anumite situatii, si din motive intemeiate, sunt uneori abandonate, iar acest lucru deschide calea unei strategii alternative: patrunde intr-o groapa deja existenta si ia-o in posesie, prin asta salvand timpul si energia necesare excavarii unei gropi proprii. Dezavantajul patrunderii intr-o groapa deja existenta este ca s-ar putea ca groapa sa nu fie abandonata de catre proprietar, creand astfel posibilitatea unui conflict cu acesta. Deci decizia intre a lua in stapanire o groapa sau a-si sapa una proprie este un joc de noroc.

Daca in cadrul populatiei exista prea multe 'intrari', nu se vor sapa suficiente gropi, iar sansele ca o anumita groapa sa fie ocupata cresc. Prin urmare, selectia va favoriza strategia 'sapa'. Daca se sapa prea multe gropi, atunci vor fi prea multe gropi abandonate, facand inutila saparea de noi gropi. Modelul SSE a lui Grafen prezice o frecventa de echilibru intre strategia 'sapa' si strategia 'intra', cu beneficii de ambele parti. Masurarile din teren ale lui Brockman au fost suficient de bogate pentru a testa cu succes aceasta predictie.

Impreuna cu Brockman am postulat un "camp" ecologic in limitele caruia parametrii ce guverneaza modelul lui Grafen pot varia. O schimbare survenita in conditiile ecologice pot determina viespile sa oscileze intre un "spatiu agresiv" (cand viespile stau si pazesc gropile) si un "spatiu tolerant" (cand viespile care sapa sunt avantajate de patrunderea unei alteia in groapa). De aici si pana la un "spatiu de cooperare", cand ambele parti profita de pe urma convietuirii in aceeasi groapa, este doar un pas. Exista multe specii de viespi care aparent adopta aceaste pozitii. De aici, drumul spre eusocialitate este scurt.

Celebra carte a lui Wilson, Sociobiologia, aloca doar patru propozitii, in capitolul dedicat selectiei de grup, teoriei SSE. Selectia de rudenie este prezenta si ea, dar ca o forma a selectiei de grup. In mod evident, ciudata infatuare a lui Wilson legata de "selectia de grup" are sorginte mai vechi, fapt regretabil la un biolog atat de influent.

Ca un preludiu la acest episod, E. O. Wilson a colaborat cu D. S. Wilson la o lucrare despre Selectia de Grup, tot in paginile revistei New Scientist. Atunci nu am scris o replica (din pacate am fost extrem de ocupat), dar am scris o scrisoare, corectand o minciuna sfruntata despre mine, iar New Scientist a solicitat o replica din partea celor doi Wilson.

• Richard Dawkins scrie: Demersul de-o viata a lui David Sloan Wilson de a redefini "selectia de grup" intr-o asemenea maniera incat sa inspire o maxima confuzie - si chiar sa-l atraga pe sensibilul si inteleptul Edward O. Wilson de partea lui - nu este de nici un interes stiintific, cel mult unul semantic. Ceea ce depaseste insa semanticul este afirmatia acestuia (este bine sa presupunem ca E. O. Wilson este fara vina) ca, "in cele din urma, atat Wiliams, cat si Dawkins isi vor recunoaste eroarea...". Nu pot vorbi in numele lui George Williams dar, in ceea ce ma priveste, afirmatia este falsa: nu este o neintelegere semantica, nu este exagerare sau jumate de adevar, ci o minciuna. Asemenea multor oameni de stiinta, sunt dispus sa recunosc in anumite cazuri ca mi-am schimbat opinia, insa acesta nu este unul din acele cazuri. D. S. Wilson ar trebui sa-si ceara scuze. E.O. Wilson, fiind gentleman-ul care este, probabil ca-si va cere.
• David Sloan Wilson and Edward O. Wilson au scris: Comentariul nostru legat de Dawkins se refera in mod specific la eroarea de a utiliza conceptul de replicator - genele ca unitati "fundamentale" ale selectiei - ca argument impotriva selectiei de grup. In "Fenotipul Extins", Dawkins scrie: "Problema consta in faptul ca trebuie sa fim expliciti in privinta celor doua unitati conceptuale distincte, replicatori si vehiculi... Majoritatea modelelor numite curent 'selectie de grup'... trateaza in mod implicit grupurile ca vehiculi. Rezultatul final al selectiei discutate este o schimbare in frecventa genelor, ca de exemplu o crestere a frecventei 'genelor altruiste' in detrimentul 'genelor egoiste'. Deci tot genele sunt considerate ca fiind replicatori, care ajung sa supravietuiasta (sau nu) ca o consecinta a procesului de selectie (a vehiculelor)." O alta eroare este a presupune ca selectie din interiorul grupului constituie o problema pentru selectia dintre grupuri. Ramane ca Dawkins sa recunoasta aceasta eroare si ne cerem scuze daca articolul nostru parea sa sugereze altceva. In final, Dawkins pare sa sugereze ca unul dintre noi doi l-a sedus pe celalalt cu ideile sale. Suntem solidari in opiniile noastre legate de selectia de grup.

Citatul lui Wilson din Fenotipul extins este o tantativa de a justifica afirmatiile lor mincinoase conform carora as fi recunoscut "in cele din urma" o eroare anterioara. Ori Fenotipul extins a fost publicat in 1982, ceea ce descalifica expresia "in cele din urma" a lui Wilson. Dar chiar mai important, ceea ce am vrut sa subliniez in 1982 (si din nou acum) este opinia generala prinvind distinctia importanta dintre replicatori si vehiculi. Am mentionat selectia de grup doar pentru a clarifica distinctia. Explicam ca acele modele ale selectiei de grup care au fost propuse au fost modele ale vehiculilor, nu ale replicatorilor. N-am sugerat nici un moment ca as fi acceptat acele modele ca fiind valabile. Au fost (si sunt) modele invalide ale vehiculilor, in opozitie cu modelele valide ale replicatorilor.

(traducere proprie)

Edward O. Wilson renunta la "selectia de rudenie" (kin selection)

Renumitul biolog Edward O. Wilson ( Sociobiology: The New Synthesis 1975, Belknap Press, ISBN 0-674-81621-8), parintele sociobiologiei, a socat lumea stiintifica abandonand teoria deja consacrata privitoare la comportamentul altruist al insectelor (kin-selection). Teoria larg acceptata in ultimii 40 de ani sustine ca majoritatea indivizilor de albine, furnici si viespi renunta la propria reproducere pentru a se putea consacra ingrijirii noilor progenituri, cu care impart aceleasi gene.

Wilson subliniaza ca asa-numitul comportament eusocial, prin care matca este asistata de catre lucratoarele sterile este larg raspindit in natura, inclusiv la gandaci, creveti si popandai. Afidele formeaza colonii de clone indentice genetic. Conform teoriei selectiei de rudenie (kin-selection), ar fi de asteptat ca acestea sa se comporte in mod altruist. Cu toate acestea, ele nu se comporta.

Printre altele, aceasta observatie l-a determinat pe Prof. Wilson sa sugereze ca comportamentul altruist a evoluat nu datorita selectiei de rudenie, ci datorita faptului ca acele colonii care favorizau sacrificiul individual aveau sanse mai mari de supravietuire, aducand deci argumente in favoarea selectiei de grup (group selection). Wilson mentioneaza totusi ca teoria selectiei de rudenie nu este gresita, dar este incompleta.

Sursa: Daily Telegraph, Science Daily

Evolutia Floppy Disk Drive-ului

Universul in expansiune la nesfarsit?

Garret Hardin despre cele 3 legi ale termodinamicii:

1. Nu putem castiga
2. Pierdem sigur
3. Nu putem iesi din joc

(Dar cream noi un joc!)

(Constantin Noica, Jurnal de idei)

Cercetari recente sugereaza ca universul se va extinde probabil la nesfarşit, devenind un univers intunecat si rece. Cel putin acesta este deznodamantul final, si fara drept de apel, la care ne conduc regulile (actuale) ale jocului (termodinamic). Dar asa sa fie oare? Intuitia lui Noica (sau a lui Garret?) a functionat perfect. Ce va impiedica, sa zicem, o forma viitoare de organizare a materiei, sa schimbe dinauntru regulile jocului, si sa si le impuna pe ale sale, cu alte cuvinte sa impiedice expansiunea la nesfarsit a universului, asa cum se prefigureaza ea actualmente? Suntem supusi regulilor termodinamice, dar ce ne impiedica ca dinauntrul jocului (a sistemului) sa cream noi reguli, care sa schimbe regulile existente ale jocului, in ansamblul sau? Adica, conform expresiei lui Noica, sa "cream noi un joc"... Prin "noi" inteleg orice forma de organizare a materiei care ne va succede in evolutia universului. Sa luam un exemplu concret de schimbare dinauntru a regulilor jocului. Inainte de aparitia omului, mai precis a civilizatiei industriale, clima Pamantului oscila intre perioade glaciare si interglaciare, stare care s-a perpetuat timp de sute de milioane de ani.  In termenii nostri, acestea erau regulile "jocului". Insa odata cu aparitia omului industrial, regulile jocului par sa se schimbe in avantajul lui, si nu oricum, ci dinauntru. Civilizatia industriala, modificand si controland atmosfera, ameninta sa intrerupa ciclul glaciar-interglaciar perpetuat timp de sute de milioane de ani. In felul acesta, specia nu mai este amenintata cu extinctia datorita glaciatiunilor. Cu alte cuvinte, omul industrial modifica constient si dinauntru regulile jocului in favoarea lui, deci isi creaza propriul joc. De ce nu ar putea fi extrapolat acelasi lucru intr-un viitor oarecare, si la nivelul intregului univers aflat in expansiune?

Rata evolutiei umane in crestere

Cercetatorii, studiind variatiile aparute in genomul uman, au tras concluzia ca evolutia omului s-a accelerat enorm in ultimii 40000 de ani, sub actiunea selectiei naturale.

Afirmatia contrazice prejudecata conform careia evolutia omului s-a oprit acum 10000 de ani, sau chair 50000 de ani. De exemplu, anumiti experti in psihologia evolutionista sustin ca mintea omului nu a evoluat deloc de la sfarsitul ultimei glaciatiuni, acum 10000 de ani.

Investigatia, condusa de catre Robert K. Moyzis, de la Universitatea din California, si Irvine si Henry C. Harpending de la Universitatea din Utah, a constat in identificarea genelor umane care si-au marit frecventa in randul populatiei, datorita selectiei naturale. Ei sustin ca cca 7% din totalul genelor umane prezinta amprenta selectiei naturale.

S-a constatat astfel ca rata evolutiei umane a fost relativ constanta pana acum 50000 de ani, cand a cunoscut o crestere brusca, pana acum 10000 de ani, tendinta care, probabil, se mentine si astazi, insa datele nu sunt suficiente in acest sens.

Intensificarea selectiei are doua cauze, si anume cresterea populatiei, ceea ce a dus la inmultirea mutatiilor, iar a doua mediile de viata diferite pe care populatiile migratoare le-au intalnit in arealele pe care le-au colonizat, si la care au fost nevoite sa se adapteze genetic.

Dr. Moyzis sustine ca, in ciuda faptului ca cultura i-a aparat pe oameni de influenta mediului si de fortele selectiei naturale, in acelasi timp, oamenii au fost nevoiti sa se adapteze la cultura creata. Aceasta cauza ar sta la baza intensificarii evolutiei.

Insa alti oameni de stiinta indeamna la precautie si la o investigare mai amanuntita.

(sursa: The New York Times)

Simtul nostru moral are origini darwiniene? (VI)

Asta datorita faptului ca intotdeauna vor fi indivizi inclinati sa triseze, iar altruismul reciproc, asa cum este el definit de catre teoria jocului, intotdeauna implica pedepse pentru cei care triseaza. Teoria matematica defineste doua clase mari de solutii stabile pentru aceste tipuri de 'joc'. Strategia "fii rau tot timpul" este o strategie stabila deoarece, daca toti indivizii o practica, nici un individ din randul populatiei care ar incerca sa fie 'bun', n-ar reusi. Dar mai este inca o strategie, de asemenea stabila. ('Stabil" inseamna ca, odata ce depaseste o anumita frecventa in randul populatiei, nici o alta strategie nu va reusi). Aceasta strategie se numeste "incepe sa fii bun si acorda-le celorlalti prezumtia de nevinovatie, apoi rasplateste binele cu bine, dar razbuna faptele rele". In limbajul teoriei jocului, aceasta strategie (sau familie de strategii) este cunoscuta sub numele de 'Da-mi ca sa-ti dau'. Strategia este stabila evolutionar in anumite conditii, in sensul ca, daca luam o societate dominata de indivizi conditionat-buni, atunci nici un individ absolut-rau si nici un individ altruist nu va reusi. Exista si alte variante ale strategiei 'Da-mi ca sa-ti dau' care, in anumite conditii, pot sa fie mai eficiente.

(traducere, fragment din The God Delusion, de Richard Dawkins)

Cimpanzeii ii surclaseaza pe oameni la testul de memorie/ Chimps beat humans in memory test

Cercetarile sugereaza ca cimpanzeii au o memorie fotografica extraordinara, mult superioara oamenilor.

In testele de memorie efectuate de catre cercetatori japonezi, cimpanzeii tineri i-au surclasat pe studenti. Testele au constat in memorarea unor numere aparute pe un ecran si redarea lor in ordinea corecta. Pana de curand, s-a presupus ca cimpanzeii nu pot atinge performantele de memorie sau alte capacitati ale oamenilor. "Inca sunt multi oameni de stiinta, printre care si multi biologi, care considera ca omul este superior cimpanzeului in toate functiile cognitive", a declarat cercetatorul Tetsuro Matsuzawa, de la Universitatea din Kyoto. "Nimeni nu si-a inchipuit ca cimpanzeii - cimpanzei tineri aflati la varsta de 5 ani - pot atinge performante mai bune la testele de memorie decat oamenii."

Trebuie remarcat insa ca concluziile de mai sus se refera la memoria de scurta durata. Neavand un limbaj atat de dezvoltat ca cel al omului, cimpanzeii sunt nevoiti sa recurga mult mai mult decat acesta la memoria de scurta durata. Se poate presupune ca stramosii omului s-au bazat mult mai mult pe acest tip de memorie, datorita lipsei unui limbaj suficient de dezvoltat pentru a compensa lipsa lui.

(sursa: BBC)

*

Chimpanzees have an extraordinary photographic memory that is far superior to ours, research suggests.

Young chimps outperformed university students in memory tests devised by Japanese scientists. The tasks involved remembering the location of numbers on a screen, and correctly recalling the sequence. Until now, it had always been assumed that chimps could not match humans in memory and other mental skills. "There are still many people, including many biologists, who believe that humans are superior to chimpanzees in all cognitive functions," said lead researcher Tetsuro Matsuzawa of Kyoto University. "No one can imagine that chimpanzees - young chimpanzees at the age of five - have a better performance in a memory task than humans.

We must remark though that the above conclusions are referred to short-term memory. Because they don't have such an evolved system of language like man does, the chimps rely more on short-term memory. We can assume that our ancestors had the same inclination towards using this kind of memory, to compensate the lack of the elaborate system of language the modern man has.

(source: BBC)

Simtul nostru moral are origini darwiniene? (V)

In cazul oamenilor, datoriile se platesc in bani sau alte instrumente care permit decalajul in timp al tranzactiei. Partenerii nu-si onoreaza obligatiile pe loc, in acelasi timp, ci se lasa indatorati, sau chiar isi transmit obligatiile altora. Din cate stiu, nici un animal non-uman din salbaticie nu detine un echivalent cat de apropiat al banilor. Insa memoria identitatii individuale joaca acelasi rol. Liliecii vampiri retin care indivizi anume din grup sunt de incredere in a-si plati datoria (prin regurgitarea hranei) si care sunt cei care insala. Selectia naturala favorizeaza acele gene care predispun indivizii sa ofere atunci cand au posibilitatea, si sa solicite atunci cand nu au, in conditiile in care cererea si oferta nu se intalnesc intotdeauna. De asemenea selectia naturala favorizeaza tendinta de a tine minte obligatiile si de a pedepsi pe cei care beneficiaza de ajutor, dar nu ajuta atunci cand vine randul lor sa ajute.

(fragment din The God Delusion, de Richard Dawkins)