Adevarul despre paianjeni

"Dacă ne uităm cu atenţie la o pânză de păianjen, constatăm că este alcătuită din două tipuri de fire: unele mai goase şi nelipicioase, care alcătuiesc un fel de schelet al pânzei şi între ele altele mai subţiri şi lipicioase.

Cele două tipuri de fire au două roluri distincte: pe cele groase se deplasează păianjenul pentru a nu se prinde în propria plasă, iar cele lipicioase capturează prada.

Teoria evoluţionistă susţine că animalele evoluează treptat, deci cele două tipuri de fire ar fi trebuit să apară pe rând.

Numai că în cazul în care ar fi apărut mai întâi firele lipicioase, păianjenul s-ar fi prins în propria plasă, iar în cazul în care ar fi apărut mai întâi firele nelipicioase, ar fi murit de foame pentru că nu ar fi putut prinde alte insecte. În ambele cazuri, vedem că păianjenul nu ar fi putut supravieţui pentru a evolua ulterior spre alte forme.

Aşadar, păianjenul trebuie să fi fost capabil de la început să secrete ambele tipuri de fire, ceea ce contrazice teoria evoluţionistă şi confirmă faptul că speciile au fost create de un Creator inteligent, care le-a dotat cu tot ce le era necesar pentru a trăi."

(www.creationism.info.ro)

Inca o data sa face apel la Complexitatea Ireductibila. Inca o data lucrurile sunt privite din punct de vedere al produsului finit, si nu din punct de vedere evolutiv. Nu se tine seama de faptul ca structura de astazi este diferita de structura primordiala deoarece, in timp, parti din ea au fost indepartate. Un arc din piatra este aparent de o complexitate ireductibila deoarece fara cheia de bolta s-ar prabusi. La randul ei, cheia de bolta s-ar prabusi fara restul structurii. Si cu toate acestea, arcul a fost ridicat treptat, piatra cu piatra, sustinuta de schela, care insa nu mai face parte din constructia finita, fiind indepartata la terminarea constructiei. In natura lucrurile se petrec in mod analog. Priviti imaginea de mai jos. Formatiunea naturala din imagine este aparent de complexitate ireductibila, asemanator arcului din piatra. Cu toate acestea, nu ne este greu sa ne imaginam cum s-a putut forma. Arcul din piatra nu a devenit ireductibil complex decat in momentul in care i s-a indepartat esafodajul. Formatiunea din imagine nu a devenit ireductibil complexa decat in momentul in care elementele naturale au erodat partea din mijloc.

In cazul panzei de paianjen lucrurile se petrec in mod foarte asemanator. Asa-numita complexitate ireductibila este doar consecinta capacitatii noastre limitate de a vedea cum lucreaza evolutia in timp. Studiind formele ancestrale, ne putem da seama cum a functionat structura respectiva in trecut, si cum a putut lua nastere. Nu toti paianjenii de astazi tes panze lipicioase pe care le expun in aer. Multe specii traiesc in galerii sapate in pamant, si impanzesc intrarea in galerie cu o retea fina de fire nelipicioase, aflate in legatura cu paianjenul. Scopul acestei panze nu este sa prinda prada, ci doar sa informeze paianjenul cand o potentiala prada trece prin fata galeriei, moment in care tasneste afara si o captureaza. Deci iata ca chiar si o panza nelipicioasa poate fi utila. Se banuieste ca panzele aeriene lipicioase au evoluat din acest tip ancestral.

Exista si specii de paianjeni care nu tes deloc panza. Se banuieste ca, la origine, paianjenii foloseau panza doar la fabricarea coconului cu care infasoara ponta, tinand cont de faptul ca toti paianjenii de astazi fac acest lucru. Numai ulterior a ajuns sa dobandeasca, la unele specii, functia de capturare a prazii. Exista multe alte functii ale panzei, unele dintre ele fiind dependente de sex. De exemplu, masculii folosesc panza pentru a transfera sperma de la orificiile genitale la organele copulatorii.

Unele utilizari sunt de-a dreptul ingenioase si predispun la concluzii teleologice de genul complexitatii ireductibile. De exemplu, genul Mastophora produce un singur fir de panza la capatul careia atarna o picatura de secretie lipicioasa, cu care prinde insectele din zbor. In plus, ea mai secreta si un feromon cu care atrage insectele. Un adept al complexitatii ireductibile ar spune ca picatura fara panza nu-si are nici un rost, iar panza fara picatura este inutila. In realitate, lucrurile au evoluat gradual. Imaginati-va un paianjen cu o panza normala, lipicioasa. Dupa intrarea in scena a feromonului, care atragea prada in cantitate mare, panza lipicioasa a devenit redundanta si a fost simplificata la un singur fir, cu o picatura lipicioasa la capat. Deci feromonul, care initial a fost doar o modalitate de eficientizare a capturarii prazii, si nu un element absolut necesar, a devenit treptat indispensabil, odata cu simplificarea panzei.

Este evolutia falsificabila?

Nu-mi propun aici sa dezbat legitimitatea falsificationismului, ci doar sa supun analizei daca evolutia si teoria evolutiei sunt falsificabile sau nu. Unul din argumentele preferate ale teistilor este acela ca evolutia nu este falsificabila, drept urmare nu poate fi considerata o teorie stiintifica.

Falsificabilitatea este un concept introdus in filosofia stiintei de catre Karl Popper. El statueaza ca o afirmatie poate fi considerata falsificabila atunci cand exista (sau se pot imagina) o observatie, un test sau o predictie in interiorul domeniului care, odata confirmate, ar demonstra ca afirmatia respectiva este falsa. Falsificabilitatea este un criteriu pentru a aprecia daca o afirmatie, o lege, sau o teorie este stiintifica sau nu. Daca este falsificabila, atunci este stiintifica. Daca nu este falsificabila, atunci nu este stiintifica. O teorie stiintifica care nu este infirmabila de nici un eveniment stiintific posibil, nu este stiintifica. In fapt orice test efectuat asupra unei teorii are ca rezultat falsificarea sau infirmarea teoriei ca fiind stiintifica. Cu toate acestea, trebuie accentuat faptul ca Popper considera falsificabilitatea nu ca pe un criteriu al adevarului, si doar ca pe un criteriu al caracterului stiintific. Cu alte cuvinte, o afirmatie poate sa nu fie stiintifica (deci sa nu fie falsificabila), dar poate sa fie adevarata. Tentativa de a falsifica o teorie poate fi privita si ca un gedankenexperiment, un experiment mintal.

Un exemplu de afirmatie falsificabila este, de pilda, "toate lebedele sunt albe". Afirmatia este falsificabila deoarece, daca s-ar descoperi numai o singura lebada neagra, atunci afirmatia ar fi infirmata (falsificata). "Este bine a-i ajuta pe ceilalti la nevoie" este in schimb o afirmatie nefalsificabila (ca majoritatea afirmatiilor ce tin de etica), deci nestiintifica. Dar asta nu inseamna ca n-are valoare de adevar.

Au fost imaginate numeroare cai de a falsifica teoria evolutiei. Iata cateva:

1. Descoperirea de fosile de iepuri in Precambrian, ar demonta complet teoria evolutiei. Pana in prezent nici unul nu s-a descoperit
2. Generatia spontana (aparitia spontana de forme de viata, gata formate)
3. Depozite fosilifere statice
4. Himere adevarate (organisme analoage centaurilor sau sirenelor) a caror aparitie nu poate fi explicata prin transfer lateral de gene sau simbioza
5. Absenta fosilelor hominide. Cand Darwin a scris Originea speciilor, nu se descoperisera inca fosile de prehominizi. Daca nu s-ar fi descoperit nici ulterior, atunci teoria lui Darwin ar fi fost falsificata
6. Dovada ca balenele, oamenii, cangurii si crabii au aparut toti in acelasi timp
7. Lipsa formelor de tranzitie. Teoria evolutiei anticipeaza descoperirea de verigi (forme de tranzitie) intre formele deja descoperite. Cea mai noua veriga descoperita (si anticipata) este Tiktaalik
8. Daca nu ar exista diferente semnificative intre fauna si flora din erele si perioadele geologice sau din regiuni geografice care au fost separate pentru o lunga perioada de timp
9. Daca s-ar dovedi ca Pamantul are o vechime de 6000 de ani
10. Inexistenta unui mecanism de transmitere a informatiei de la parinti la descendenti, evolutia depinzand de acest mecanism. Cand Darwin a formulat teoria evolutiei, inca nu se descoperise ADN-ul, ceea ce demonstreaza puterea predictiva a acesteia

Faptul ca in teoria evolutiei mai persista inca elemente nelamurite (ca in orice stiinta de altfel) se explica prin faptul ca orice stiinta este incompleta prin definitie. Ea ridica intotdeauna mai multe probleme decat poate rezolva in prezent. In asta consta de fapt si fecunditatea ei.

Exista o conceptie naiva a falsificabilitatii conform careia oridecateori descoperim date care nu sunt sustinute de o anumita ipoteza, sau nu intra in tiparul anticipat de acea ipoteza, atunci trebuie sa renuntam si la intreaga teorie din spatele ipotezei. De exemplu, asta ar insemna ca daca s-ar constata ca altruimul animalelor eusociale nu se datoreaza selectiei de rudenie, atunci am fi obligati sa renuntam la insasi conceptul de altruism, in loc sa cautam raspunsul intr-o alta ipoteza, de exemplu selectia de grup.

Acest mod de abordare contravine insasi structurii epistemologiei stiintifice. Aceasta spune ca, oridecateori observatia anticipata de catre ipoteza nu este gasita, trebuie ori sa reevaluam ipoteza respectiva, ori sa reevaluam intreaga teorie din spatele ei. In general problemele de acest gen, perfect normale in cercetarea stiintifica, sunt rezolvate prin modificarea ipotezei, teoria ramanad in picioare.

Acesta este si cazul teoriei evolutiei. Cercetarea in cadrul ei nu-si propune sa supuna testarii (falsificarii) intreaga teorie, ci numai ipoteze si teorii particulare, care apoi pot sau nu sa sustina teoria generala.

Matematica din spatele evolutiei

La sugestia unui coleg de breasla din blogosfera romaneasca, am decis sa traduc si sa public un text pe care il gasiti in original la urmatoarea adresa:

http://science.slashdot.org/comments.pl?sid=156877&cid=13153263

Cum politica mea este sa nu public ceva cu care nu sunt de acord, marturisesc ca era cat pe ce sa abandonez de doua ori pe parcurs. O data cand mi s-a parut a se sugera ca mutageneza si selectia ar fi separate si decalate in timp. Ulterior autorul a specificat ca cele doua sunt simultane (probabil ca a sesizat si el confuzia). Si a doua oara cand mi s-a parut a se sugera ca organismele, sau mai degraba populatiile, ar cunoaste apriori care combinatii de gene sunt favorabile si care nu.

"Exista un puternic substrat matematic in spatele procesului de evolutie, substrat care insa nu permeaza discursurile uzuale despre evolutie. Conceptia comun intalnita este aceea a unei secvente de mutatii individuale benefice, asemenea urcarii unei scari. Daca intr-adevar asa ar sta lucrurile, atunci detractorii evolutiei ar avea dreptate. Atunci ar fi imposibil, din punct de vedere matematic, ca evolutia sa produca incredibila complexitate pe care o vedem astazi.

Pentru a demonstra puternicul substrat matematic al evolutiei, voi incepe prin a abandona metafora “urcarii scarii” prin mutatii benefice. De fapt, haideti chiar sa consideram ca fiecare mutatie care are loc este fie neutra, fie daunatoare. Voi demonstra puternicul mecanism matematic al evolutiei in actiune.

Un punct de pornire ar putea fi afirmatia comuna a creationistilor potrivit careia mutatiile si evolutia “nu pot crea informatie”. In prima faza a mutagenezei, au dreptate. Cand are loc o mutatie, aceasta introduce zgomot, deci tinde sa degradeze informatia existenta. Dar priviti ce se intampla in momentul in care mutatia este transmisa mai departe unui urmas. Mutatia respectiva inceteaza sa mai constituie zgomot. Ea poarta o unitate mica de informatie. Poarta o mica eticheta pe care scrie “aceasta este o mutatie non-fatala”. Prezenta acestei mutatii la urmas este o piesa noua de informatie creata. In timp, populatia isi construieste o LIBRARIE de mutatii non-fatale. Aceasta constituie o vasta acumulare de informatie noua.

Aceasta informatie sufera inca si mai multe prelucrari si sinteze. De-a lungul generatiilor, mutatiile se vor multiplica, insa noi presupunem ca nu avem mutatii benefice. Cu toate acestea, chiar si mutatiile neutre vor avea tendinta de a se multiplica si acumula. Mutatiile in mica masura daunatoare se vor multiplica si acumula si ele, dar in grad mai scazut. Mutatiile moderat daunatoare se vor acumula chiar si ele, iar mutatiile foarte daunatoare, dar non-fatale se vor multiplica si acumula cel mai putin. Deci, nu numai ca ajungem sa construim o librarie de mutatii non-fatale, dar mutatiile ajung sa fie etichetate cu o anumita frecventa corespunzatore procentului din populatie purtator al acelor mutatii. Fiecare mutatie reprezinta acum o masura. Fiecare mutatie este purtatoare a unei etichete cu raportul costuri/beneficii la nivel de populatie. Cele mai favorabile au un procent mare de reprezentare, in timp ce cele mai daunatoare au un procent apropiat de zero. Libraria noastra contine acum un volum voloros si sofisticat de informatie nou creata.

Indivizii din populatie vor fi purtatori ai unei incarcaturi relativ stabile de mutatii daunatoare, o reflectare a “costului” datorat acestora. Indivizii impovarati cu un cost mai mare decat media vor muri, eliminand astfel din populatie un procent mai mare decat media de mutatii daunatoare, si impingand astfel media in sus, iar indivizii impovarati cu un cost mai mic decat media se vor inmulti, impingand de asemenea in sus media. Efectul purificator al selectiei care indeparteaza incarcatura daunatoare din genofond va creste astfel incat sa fie la nivelul daunei produse de catre mutatia respectiva. Mutatiile daunatoare vor fi eliminate pe masura ce sunt adaugate prin mutageneza. Mutatiile neutre se vor acumula constant in librarie, in timp ce mutatiile negative vor ramane la un nivel relativ scazut, limitat de costul fiecareia. Unele mutatii vor disparea, in timp ce altele noi vor aparea.

Adevarata putere in evolutie o constituie recombinarea. Fiecare urmas detine o combinatie aleatorie de mutatii din librarie. Fiecare urmas este un subiect de test in cautarea unei combinatii benefice de mutatii. Sa presupunem ca un individ poseda un milion de mutatii intamplatoare in codul sau genetic. Asta inseamna 500.000.000.000 de perechi de mutatii care sunt testate simultan si in paralel doar in cazul individului respectiv. Poate ca una din cele un milion este o mutatie care determina secretia unei toxine, iar alta determina modificarea porilor din piele. Fiecare mutatie in parte poate fi daunatoare, insa combinarea celor doua poate fi benefica in protectia in fata pradatorilor.

Exista 160.000.000.000.000.000 de triplete mutante. Fiecare individ testeaza aceste triplete in paralel. Una din mutatii poate determina o toxina anume, o alta poate determina cresterea fatala a nivelului toxinei (ceea ce ar constitui o fundatura evolutiva), iar o a treia ar putea determina o costisitoare si in mod normal complet nefolositoare antitoxina. Insa tripletul este un progres: fie un puternic mijloc de aparare in fata pradatorilor, fie arma pentru un pradator, fie ambele simultan.

In acelasi timp, fiecare indivit testeaza 40.000.000.000.000.000.000.000.000 cvadruplete de mutatii in paralel. Desi cele 4 mutatii pot produce individual proteine si enzime nefolositoare, combinarea lor impreuna poate da nastere la un tub digestiv revolutionar.

Totodata fiecare individ testeaza un numar aproape infinit de mutatii pentuplete sau sextuplete si asa mai departe. Fiecare individ testeaza un numar cvasi-infinit de posibilitati, si o face in paralel si gratuit. Acest fenomen se numeste paralelism implicit, si multiplica la nivel astronomic puterea evolutiei de a cauta inovatii.

Un alt aspect pe care l-am amintit, dar nu l-am tratat suficient, este acela ca fiecare mutatie este prezenta in populatie cu o anumita frecventa, masura costuri/beneficii aferenta acelei mutatii. Cand ai in obiectiv un model de cautare cat mai eficient, tinzi sa minimizezi efortul inutil, sa minimizezi costurile si sa maximizezi profitul invesititiei, relativ la resurse. Fiecare urmas este o investitie de resurse, un efort supus testarii. Cand investesti resursele urmarind un profit, cauti sa-ti consumi cea mai mare parte a efortului asupra mutatiilor care s-au dovedit cele mai profitabile in trecut, si efortul cel mai mic asupra mutatiilor cvasi-fatale. Vrei sa testezi combinatii de mutatii favorabile, si aproape niciodata nu te vei deranja sa testezi o combinatie de mutatii cvasi-fatale, care probabil vor duce la moartea urmasilor si la pierderea investitiei. Cu toate aceastea, vei vrea sa testezi din cind in cand o combinatie de mutatii cvasi-fatale, deoarece ar putea rezulta intr-o inovatie favorabila, iar rasplata ar fi pe masura. In matematica, aceasta investitie de efort si acest model de cautare au fost deja studiate, descoperindu-se un model matematic de optimizare. Printr-o coincidenta sau nu, acelasi model matematic optim de cautare a fost constatat si in cazul populatiilor. Acestea investesc mult efort si multi urmasi testand cele mai bune mutatii si combinatii de mutatii. Insa cand este vorba de mutatii mai mult sau mai putin daunatoare, frecventa investitiei este optimizata pe masura riscului, nici mai mult, nici mai putin. La toate nivelurile, mutatiile sunt testate proportional cu costul masurat impus gazdei.

Deci evolutia poseda un multiplicator aproape infinit in puterea sa de cautare si isi investeste efortul de cautare in modul cel mai optim si mai eficient. Este un aspect matematic profund care rareori apare in explicatiile legate de evolutie.

Un alt aspect este acela ca, odata descoperita o mutatie sau o combinatie favorabila, evolutia incepe sa caute in vasta librarie de gene non-fatale. Cele mai multe combinatii noi vor avea probabil efecte secundare nedorite. O pereche de membre se pot transforma intr-o modalitate eficienta de a procura o sursa noua de hrana, sau sa devina total non-functionale. Evolutia cauta mai departe in librarie dupa mutatii care sa imbunatateasca noul organ, sau mutatii care sa poata ameliora eventualele disfunctii.

Rareori evolutia este o simpla ascensiune pe scara a mutatiilor benefice. Evolutia este un sistem de prelucrare a informatiei, care construieste vaste baze de date pentru a putea realiza masuratori complexe asupra lor. Aceste masuratori vor fi apoi folosite pentru a descoperi si imbunatati.

Tot ce s-a spus se potriveste in intregime cu teoria echilibrului punctat. Pe parcursul fazei linistite, libraria acumuleaza noi mutatii si masoara mutatiile intr-un anumit procent de populatie. Iar atunci cand se produce o potrivire favorabila intre mutatii sau are loc o schimbare favorabila in mediu, evolutia demareaza. Sondeaza baza de date in cautarea de noi contributori la ceea ce exista deja, pentru a spori gradul de adaptabilitate. De asemenea sunt remasurate si frecventele celorlalte mutatii pentru a reevalua raportul costuri/beneficii in noile conditii create. Acest lucru nu numai ca poate schimba radical frecventele genelor si mutatiilor din populatie, dar poate cu usurinta stimula descoperirea de noi inovatii independente. Daca populatia sufera o presiune selectiva puternica, daca cea mai mare parte a ei este decimata sau dislocata, atunci genofondul ajunge sa fie fragmentat si el. Mare parte din libraria acumulata ajunge sa fie stearsa odata cu majoritatea populatiei. Cu o librarie fragmentata, populatia se va schimba si va progresa putin. Dar libraria sa va reface in timp, prin acumularea de noi mutatii."

(traducere proprie)

Atentie! Drum cu ramificatii...

Adevarul despre ciocanitori

Se vehiculeaza pe internet, atat pe pagini creationiste straine, cat si pe unele pagini omoloage in limba romana, o teorie potrivit careia limba ciocanitorei ( cel putin a unei anumite specii) ar intruni conditiile necesare asa-numitei complexitati ireductibile. Cu alte cuvinte, potrivit sursei, nu exista posibilitatea ca ea sa fi aparut prin evolutie darwiniana, ci doar prin Intelligent Design. Reproduc mai jos textul, intitulat Cine a creat ciocanitorile?, asa cum apare el pe varianta in limba romana a paginii www.creationism.org.

"Dr. Luther Sunderland, om de ştiinţă expert în inginerie de produs, a fost fascinat de scheletul unei ciocănitori pe care l-a găsit în pădure. Oasele fuseseră curăţate de insecte. Pe când examina scheletul a observat un lucru foarte ciudat: oase mici flexibile ieşeau din nara dreaptă a ciocănitoarei, mergeau prin spate în jurul capului şi gâtului şi intrau în cioc pe cealaltă parte a capului. Ce erau aceste oase ciudate? Multe animale au oase care întăresc baza limbii, iar acesta e scopul oaselor mici din limba ciocănitoarei (numite oase hioide). La ciocănitoare, în schimb, faptul că limba începe pe din dos şi merge prin spatele capului e excepţional!

Limba ciocănitoarei

Ciocănitoarea prinde hrana cu limba care are cârlige mici şi lipici la vârf, ca să poată prinde viermii ascunşi prin copaci. Faptul că limba trece prin spatele capului şi gâtului sub pielea moale îi conferă o şi mai mare putere astfel încât poate pătrunde 15 cm în vizuina viermelui aflată în interiorul trunchiului de copac!

Ceva sau cineva a creat limba ciocănitoarei într-un mod unic. E lungă, dar în loc să atârne şi să se încurce printre crengi atunci când ciocănitoarea zboară, limba e ţinută sub pielea moale în spatele gâtului. Acolo în spate, oasele mici se împart în două limbi, care se reunesc înainte să intre în cioc. Acest detaliu cu siguranţă oferă o şi mai mare acurateţe întrucât ciocănitoarea îşi îndreaptă limba direct spre vierme.

Craniul unei ciocănitori (în dreapta)
ce arată oasele limbii

Sunt cinci oase, subţiri şi flexibile cu mici încheieturi.¹ Ce le-a făcut să iasă prin nara dreaptă şi să-şi fixeze membrana acolo, ² să meargă în jurul capului şi gâtului ³, apoi să iasă înapoi prin scobitura dintre cele două jumătăţi ale ciocului? ⁴

1. mici incheieturi 2. inradacinata in
nara dreapta 4. patrunde in cioc

Evoluţie?

Potrivit teoriei evoluţionismului, începând de la o singură celulă fiecare pas a fost provocat prin acumularea gradată de schimbări mici care au apărut prin erori în urma copierii informaţiei care direcţionează construirea fiinţelor vii. Evoluţioniştii susţin că aceste greşeli, numite mutaţii, au apărut datorită unui accident, adică, fără nici o direcţionare inteligentă făcută de Dumnezeu. Greşelile în copierea informaţiei nu au ca rezultat instrucţii mai bune pentru a crea fiinţe mai complexe. De aceea tehnicienii care lucrează cu raze-X se protejează folosind apărătoare sau halate din plumb.

Evoluţioniştii, totuşi, cred că mutaţiile gradual au creat biologi din bacterii, sau Adam a fost făcut dintr-o amibă. Ei cred că pe parcursul a milioane de ani, selecţia naturală a selectat organismele cu mutaţii care adaugă puţin capacităţii creaturii de a supravieţui şi de a lăsa urmaşi, iar cei cu mutaţii dăunătoare mor. Motivul pentru care ei cred că schimbările iau foarte mult timp e că majoritatea mutaţiilor reprezintă schimbări întâmplătoare în comanda de a face proteine, acestea fiind ingredientele principale ale celulelor. Proteinele minuscule sunt şiruri lungi de aminoacizi. Aproape toate mutaţiile sunt dăunătoare, aşa că organismele care supravieţuiesc sunt în general acelea cu mutaţii care schimbă doar un aminoacid într-o proteină.

Întrucât chiar şi un organ simplu precum limba e format din foarte multe proteine, celule nervoase, vase de sânge, etc. care trebuie să fie perfect coordonate, e foarte dificil să-ţi imaginezi schimbări ale unui aminoacid într-o proteină care pe urmă să ducă la formarea unui organ. De ce să nu afirmi atunci că un mănunchi de mutaţii au influenţat osul, muşchiul, nervii, etc. toate în acelaşi timp? Pentru că aproape toate mutaţiile sunt dăunătoare. Dacă ai avea un mănunchi de mii de mutaţii, iar una dintre ele ar ajuta, celelalte sute ar provoca boli genetice care ar anula întregul organism. Insistând că Dumnezeu nu a făcut nimic, iar mutaţiile accidentale au produs totul, evoluţionişii s-au pus singuri la colţ, neavând nici o explicaţie decentă pentru originea oricărui organ complex.

Evoluţioniştii presupun că ciocănitoarea trebuie să fi evoluat dintr-o altă pasăre care avea limba normală ce ieşea direct din cioc. Scenariul mutaţiei, totuşi, niciodată n-ar fi putut face ca limba normală a unei păsări să evolueze în limba ciocănitoarei. De ce? După ce limba normală a unei păsări s-ar fi întors şi ar fi început să crească sub piele înspre spatele capului (1), limba ar fi fost cu totul inutilă până ar fi completat tot circuitul. Numai ultimul pas în evoluţia limbii ciocănitoarei, când a ieşit prin cioc, ar fi avut valoare de supravieţuire.

După ce limba ar fi ieşit pe o nară şi ar fi început să crească prin spatele capului (1) i-ar fi conferit păsării un mare dezavantaj în ce priveşte supravieţuirea până în momentul când limba şi oasele ar fi crescut suficient de lungi ca să meargă în tot jurul capului, înapoi la baza ciocului, şi să se întindă suficient de mult ca să ajungă la hrană. Întrucât acest lucru implică oase, încheieturi, vase de sânge, nervi şi piele, ar fi fost nevoie de multe mutaţii, care s-ar fi întins pe o perioadă de milioane de ani. N-ar fi putut prinde nimic cu limba pe parcursul milioanelor de ani de care ar fi nevoie pentru a încheia cercul în jurul capului, schimbând pe rând un aminoacid într-o proteină. Aşadar fără limba care o ajută să-şi obţină hrana, în lupta supravieţuirii ciocănitoarea ar fi fost într-un mare dezavantaj în comparaţie cu păsările normale. Adăugând două încheieturi şi 2,5 cm în lungime, de exemplu, nu i-ar fi conferit vreun avantaj ca să supravieţuiască dacă limba creştea în direcţia greşită. Prin urmare, acest fel de mutaţii nu s-ar fi păstrat niciodată.

Limba ciocănitoarei trebuie să fi apărut dintr-odată, e produsul unui design complex. Pentru aşa ceva e nevoie de un creator inteligent. Dacă limba ciocănitoarei n-ar fi fost special creată, ci s-ar fi format prin mutaţii întâmplătoare, ar fi avut loc numai primele mutaţii care ar fi mişcat limba în nara dreaptă şi ar fi îndreptat-o înspre spatele capului. Ulterior pasărea ar fi murit de foame.

Evoluţioniştii ne spun că un organ care, generaţie după generaţie, nu e folosit va fi eliminat, chiar dacă animalele continuă să trăiască. Dacă, prin vreun miracol, ciocănitoarele nu ar fi fost eliminate, o limbă care ar fi fost inutilă de-a lungul multor generaţii, ar fi fost eliminată. Limba ciocănitoarei oferă dovezi clare că e produsul unui design şi a unei creaţii inteligente, şi nu a evoluţiei. Unii evoluţionişti şi-au dat seama şi au născocit o altă poveste despre cum ar fi evoluat limba. Când mi s-a spus prima dată această poveste, într-un email, mi s-a părut o sugestie atât de imposibilă încât eram sigur că nu înţelesesem eu bine, aşa că am tot întrebat până a fost foarte clar că într-adevăr aşa ceva sugera respectivul. </PACEASTĂ>

Când în sfârşit m-am obişnuit cu ciudatul scenariu, am văzut cum pentru un evoluţionist aşa ceva era posibil întrucât el avea atât de multă credinţă în teoria evoluţiei încât trebuia să creadă că totul a apărut în urma selecţiei naturale care s-a manifestat prin mutaţii întâmplătoare. La o adică, dacă limba se întinde tot mai mult afară din cioc pătrunde mai adânc în trunchiul copacilor, şi cu cât ciocănitoarea mănâncă mai multe larve, cu atât mai mulţi pui are.

Atunci mi-a picat fisa! Teoria neglijează să menţioneze că primii 2 cm rădăcina limbii trebuia să se mişte în direcţie greşită! Evoluţioniştii susţin că limba ciocănitoarei a început să crească fiind invers înrădăcinată în gât, aşa cum era la celelalte păsări întrucât ei susţin că ciocănitoarea a evoluat dintr-o pasăre oarecare. Singurul mod prin care rădăcina limbii putea să iasă pe o parte a ciocului era să crească înainte din locul în care se afla, şi anume adânc în gât. Primii doi centimetri s-au mişcat înainte, nu înapoi! Întrucât, în scenariul pe care ei l-au inventat, mişcarea rădăcinii limbii înapoi creşte probabilitatea ca ciocănitoarea să fie aleasă prin selecţie naturală, atunci mişcarea înainte din spatele gâtului înspre punctul în care iese prin deschizătura din spatele ciocului micşorează şansele ca ciocănitoarea să fie aleasă.

Dacă, pe de altă parte, mişcarea înainte făcea ca limba să iasă tot mai mult prin cioc astfel mărind şansele de supravieţuire, atunci mişcarea limbii înapoi ar fi micşorat şansele de supravieţuire. Argumentarea că limba ciocănitoarei a devenit ceea ce e azi e pentru că rădăcina limbii a crescut întâi în jurul capului se contrazice pe sine şi e greşită din punct de vedere logic.

Şi totuşi lucrurile se înrăutăţesc. După ce a crescut în jurul gâtului, potrivit teoriei evoluţioniste, rădăcina s-a băgat din nou în cioc prin nară. De ce ar face asta? Dacă lungirea limbii a mărit şansele de supravieţuire, păsările cu limbi care continuau să se lungească mişcându-se pe sub piele în jos spre pântece, coadă sau picior, ar fi fost alese prin selecţie naturală. Păsările a căror evoluţie a limbii s-a oprit la jumătate şi a intrat în cioc prin nară ar fi fost eliminate.

Ambele scenarii evoluţioniste, mişcarea înainte şi înapoi a limbii ciocănitoarei, au drept rezultat absurdităţi şi eliminarea prin selecţie naturală. Limba ciocănitoarei e dovadă puternic grăitoare a faptului că a fost creată.

Alte sisteme

Ciocul ciocănitoarei funcţionează ca o daltă profesionistă, în stare să taie direct prin copac. Dând cu ciocanul într-o daltă de oţel, omul cizeleacă trunchiul copacului, la fel ciocănitoarea cizelează cu ciocul ei. Totuşi pe măsură ce dăltuim, lama se toceşte. După ce cizelăm mult cu dalta, trebuie să o ascuţim. Altfel se toceşte tot mai mult şi devine inutilizabilă. Dumnezeu a făcut ca ciocul ciocănitoarei să se ascută singur. Dacă ar fi un lucru minor care s-ar putea întâmpla prin mici schimbări accidentale, vreun fierar sau om de ştiinţă într-ale metalurgiei ar fi ştiut cum să facă dalte din oţel care se ascut singure.

Dacă omul ar încerca să prindă larve, aşa cum face ciocănitoarea, oricât de ascuţită şi-ar ţine dalta, nu ar şti în ce direcţie să o ia ca să pătrundă în cotloanele unde sunt larvele. Până când ciocănitoarea ar fi obţinut mecanismul complex de a localiza şi prinde larva minusculă din tunelul minuscul care se află în marele trunchi, limba-i specializată nu i-ar fi servit la nimic. Nici mecanismul de localizare a insectei nu ar fi avut nici o valoare fără limba suficient de lungă care să ajungă la larvă. De fapt, nici limba lungă nici mecanismul de localizare nu i-ar fi fost de folos ciocănitoarei dacă limba n-ar fi fost suficient de puternică să pătrundă în gaură, să prindă larva şi să intre înapoi în cioc. Dacă oricare din cele trei ar fi evoluat una înaintea alteia, celelalte două n-ar fi fost de niciun folos, iar ciocănitoarea nu ar fi supravieţuit selecţiei naturale.

Dacă toate sistemele prezentate mai sus ar fi fost instalate într-o pasăre normală, impactul cu copacul ar fi omorât-o; ar fi ceva de genul: cu vârful nasului ia dalta de oţel şi loveşte în copac. Dacă pasărea ar fi supravieţuit după prima lovitură, probabil ar fi renunţat să mai încerce. Ciocănitoarea, însă, are nu doar un cioc puternic, bine echipat şi un detector de larve, dar de asemenea un sistem de amortizare care îi protejează capul de daune. Prima ciocănitoarea în care să fi evoluat sistemul de găurit în copaci ar fi renunţat să mai ciocănească ori ar fi murit de tânără dacă sistemul de amortizare nu ar fi fost deja instalat.

Mai mult, în comparaţie cu alte păsări: "Penele din coadă (în special pana centrală sau cele două perechi) sunt mai puternice la ciocănitoare, rezistente întrucât susţin corpul ciocănitoarei în timp ce ciocăneşte cu ciocul. Structura picioarelor şi aranjarea asociată a tendoanelor şi muşchilor formează un complex funcţional de trăsături care îi permit ciocănitoarei să se caţere pe trunchiurile copacilor şi să-şi menţină poziţia în timp ce ciocăneşte." (Encyclopedia Britannica CD 98, "Birds: Major Bird Orders: Piciformes, Form and Function"). La ce folos penele tari, structura picioarelor, detectorul de larve şi recuperatorul larvelor, chiar şi limba care se învârte în jurul capului şi amortizorul dacă după câteva găuri ciocul s-ar fi tocit şi nu ar mai fi tăiat? Când mai multe sisteme trebuie să fie la un loc înainte ca ceva să funcţioneze, se numeşte complexitate ireductibilă şi e dovadă al unui design inteligent.

Concluzie

Potrivit teoriei evoluţioniste, orice sistem care nu are nicio funcţie va fi eliminat prin selecţie naturală. Dacă unul din sistemele ciocănitoarei a evoluat cu mult înainte de celelalte sisteme care trebuiau să fie acolo pentru ca primul sistem să funcţioneze, ar fi fost eliminat. Dovada e puternic împotriva afirmaţiei că sistemele speciale ale ciocănitoarei ar fi apărut la întâmplare în urma mutaţiilor aleatorii pentru că sistemele mai sus menţionate au lucrat împreună. Faptul că toate sunt prezente şi funcţionează demonstrează că sistemele ciocănitorii au fost proiectate şi create ca să funcţioneze împreună.

Întrucât dovezile arată că nu se poate ca ciocănitoarele să se fi dezvoltat în urma mutaţiilor aleatorii, de ce mutaţiile sunt considerate ca fiind ziditori universali ai fiecărei părţi din fiecare fiinţă (doar asta susţin evoluţioniştii)? E în regulă să crezi că unele lucruri au apărut în urma mutaţiilor, atunci când există dovezi concludente. Majoritatea bolilor genetice reprezintă un astfel de exemplu. Cea mai mică schimbare a aminoacizilor dintr-o proteină deseori transformă proteina într-o boală. Însă lasă ca dovada să fie ghidul în cazuri precum cel al ciocănitorii, unde dovezile demonstrează cu putere un design inteligent. De ce să sari la concluzia că dacă mutaţiile provoacă diabet, de asemenea trebuie să fi format pancreasul, ficatul, peştele, maimuţa şi pe noi? Dacă vezi pe cineva că dărâmă o clădire cu o macara şi o bilă mare, nu presupui că toate clădirile din lume au fost construite de macarale cu bile mari.

Din nefericire, pentru mulţi oameni credinţa evoluţionistă e parte a structurii religioase totalitare unde totul trebuie înghesuit fie că se potriveşte ori ba.

Dr. Sunderland, proprietarul craniului din poză, scrie, "Craniul ciocănitoarei a fost mai eficient în a-i convinge pe oamenii de ştiinţă de inadvertenţele teoriei evoluţioniste decât orice carte din biblioteca autorului. Şi alte păsări au oase hioide, dar e evident că e nevoie de o minune ca ele să fie înrădăcinate în nara dreaptă (2). Un evoluţionist proeminent din echipa unei reviste ştiinţifice de prestigiu a mărturisit următoarele după ce a examinat craniul: "Există anumite trăsături anatomice care nu pot fi explicate prin mutaţii graduale ce ar fi avut loc de-a lungul a milioane de ani. Rămână vorba între mine şi tine, uneori trebuie să-l includ pe Dumnezeu când văd aşa ceva."

Un alt om de ştiinţă, în timp ce examina la microscop oasele limbii a spus, "E foarte uşor să faci diferenţa dintre lucrurile făcute de om şi lucrurile făcute de Dumnezeu. Când te uiţi prin microscop la lucrurile făcute de om vezi cât sunt de nefinisate, dar când te uiţi la lucrurile făcute de Dumnezeu vezi cât de precis şi complex e totul.” (Luther D. Sunderland, Creation Research Society Quarterly, vol. 12, March 1976, p. 183)"

(sublinierile imi apartin)

Citatul contine o serie de neadevaruri subtile si premeditate, daca nu chiar perfide. Este greu de presupus ca un specialist le-ar fi putut trece cu vederea. Iar faptul ca autorul articolului original, Thomas F. Heinze, nu este deloc specialist, ci evanghelist si teolog, nu constituie o scuza. Inexactitatile (asa le vom numi) vizeaza aspecte legate de anatomie si anatomie comparata. Sa le trecem sumar in revista.

In citat se arata ca oasele hioide ar fi "inradacinate in nara dreapta" (2), ceea ce este pur si simplu fals. In realitate, ele sunt "inradacinate" la baza ciocului prin muschii si ligamentele care leaga hioidul de mandibula. La anumite specii, coarnele oaselor hioide cresc, dinspre baza ciocului si prin spatele capului, la o asemenea lungime, incat pot patrunde in cavitatile nazale de deasupra, dar fara sa fie inradacinate in cavitatile nazale. Deci ceea ce se sustine, si anume ca, din nara dreapta unde ar fi inradacinata, limba ar fi trebuit sa creasca, pe parcursul evolutiei, in sens invers celui real, prin spatele capului inapoi la baza ciocului (1), este o aberatie din punct de vedere logic. (figura 1) Oricine a studiat anatomia in cauza isi poate da seama de adevar. Este doar o problema de observare, si nu una de interpretare, cum se insinueaza.

Si, in fine, autorul nu tine seama de faptul ca o serie de alte specii de pasari poseda acelasi tip de aparat hioid, in forme mai mult sau mai putin tranzitorii. Acelasi tip de aparat hioid se intalneste de exemplu la gaina, dar intr-o varianta mai rudimentara (si cu toate acestea perfect utila), in sensul ca cele doua coarne posterioare hioidiene nu ajung decat pana la nivelul urechii, fara sa faca o bucla completa pana la nivelul ciocului, cum face la specia de ciocanitoarea amintita. Este si cazul speciei de papagal Loxia pytyopsittacus (figura 4). Acest lucru dovedeste ca nu avem in fata un caz de “complexitate ireductibila”.

Disputa Dawkins-Wilson

Am urmarit cu mult interes disputa Dawkins-Wilson din ultimele zile pe tema selectiei de rudenie. Reamintesc ca revista New Scientist a publicat in 12 ianuarie un articol privitor la Wilson si noua sa atitudine vis-a-vis de aceasta teorie. Controversa dintre Richard Dawkins si Edward O. Wilson este mai veche, cei doi fiind adeptii unor teorii aparent divergente, respectiv teoria genei egoiste si teoria selectiei de grup, ambele elaborate in anii '70. Noua controversa legata de rolul selectiei de rudenie in evolutia eusocialitatii si aparitia comportamentului altruist (in special la insecte) a scos la iveala si aceasta rivalitate mai veche intre teoriile celor doi biologi. In esenta, Wilson neaga faptul ca selectia de rudenie ar fi avut un rol major in aparitia si evolutia eusocialitatii, pronuntandu-se in favoarea selectiei de grup. In schimb, Dawkins vede selectia de rudenie ca pe o simpla consecinta a selectie naturale, deci nu-i poate fi negata existenta, la fel cum nu poate fi negata existenta selectiei naturale insasi.

Profitand de dreptul la replica, Dawkins a publicat si el un articol in paginile aceleiasi reviste. Articolul este reprodus si pe pagina web a fundatiei conduse de catre Richard Dawkins. Reproduc mai jos traducerea acestui articol.

Edward Wilson ne-a furnizat o fascinanta descriere a evolutiei insectelor sociale. Dar terminologia sa privitoare la "selectia de grup" este inselatoare, iar distinctia facuta de catre el intre "selectia de rudenie" si "selectia individuala" este lipsita de continut. Ceea ce conteaza este selectia genica.

Singura intrebare pe care trebuie sa ne-o punem in legatura cu un presupus caracter adaptativ este: "Ce anume determina gena responsabila de acel caracter sa creasca in frecventa?". Wilson trage concluzia in mod gresit ca trebuie sa apelam la selectia de rudenie numai atunci cand selectia "directa" esueaza in a ne da un raspuns. Aici el cade in una din capcanele selectiei de rudenie, crezand ca aceasta este doar un caz particular mai complex al selectiei naturale, ceea ce nu este cazul.

In adevaratul sens al selectiei de rudenie, progeniturile sunt rude in acceasi masura in care sunt si fratii, surorile si parintii. Ingrijirea parentala si ingrijirea rudeniilor au evoluat ambele datorita genelor detinute de catre ambii beneficiari. Genele care determina hranirea de catre lucratoarele sterile a larvelor sunt transmise mai departe generatiilor viitoare de catre acele larve destinate sa devina matci. Aceasta este selectia de rudenie. Ea perpetueaza castele de lucratoare sterile in cadrul stupilor. Wilson nu poate nega acest fapt.

Ceea ce Wilson disputa - si poate pe buna dreptate - este faptul ca eusocialitatea ar fi aparut prin agregarea femelelor inrudite tocmai datorita inrudirii. Ar fi putut aparea la fel de bine prin cuibarirea impreuna a unor femele neinrudite genetic. Dar a numi acest fenomen "selectie de grup" este impropriu. O abordare mai potrivita ar putea fi conceptul de "Strategii Stabile Evolutionar" (Evolutionarily Stable Strategies-ESS, n.r.), eleborata de catre John Maynard Smith. "Stabil" insemna ca, atunci cand majoritatea indivizilor aplica o anumita strategie, nici o alta alternativa nu poate presta mai bine. Daca strategia "cuibareste impreuna" se dovedeste a fi o strategie stabila pentru femelele neinrudite genetic, acest lucru ar putea constitui o preadaptare pentru evolutia eusocialitatii.

Impreuna cu Jane Brockman, de la Florida University, am explorat acest lucru folosind un model de SSE, elaborat impreuna cu Alan Grafen de la University of Oxford, folosind bogata experienta de teren lui Brockman in ceea ce priveste viespea Sphex ichneumoneus, care are obiceiul de a sapa gropi in sol. Aplicand strategia 'sapa', viespea femela sapa o groapa, o aprovizioneaza cu hrana, dupa care depune un singur ou, astupa groapa si o paraseste. Insa gropile, in anumite situatii, si din motive intemeiate, sunt uneori abandonate, iar acest lucru deschide calea unei strategii alternative: patrunde intr-o groapa deja existenta si ia-o in posesie, prin asta salvand timpul si energia necesare excavarii unei gropi proprii. Dezavantajul patrunderii intr-o groapa deja existenta este ca s-ar putea ca groapa sa nu fie abandonata de catre proprietar, creand astfel posibilitatea unui conflict cu acesta. Deci decizia intre a lua in stapanire o groapa sau a-si sapa una proprie este un joc de noroc.

Daca in cadrul populatiei exista prea multe 'intrari', nu se vor sapa suficiente gropi, iar sansele ca o anumita groapa sa fie ocupata cresc. Prin urmare, selectia va favoriza strategia 'sapa'. Daca se sapa prea multe gropi, atunci vor fi prea multe gropi abandonate, facand inutila saparea de noi gropi. Modelul SSE a lui Grafen prezice o frecventa de echilibru intre strategia 'sapa' si strategia 'intra', cu beneficii de ambele parti. Masurarile din teren ale lui Brockman au fost suficient de bogate pentru a testa cu succes aceasta predictie.

Impreuna cu Brockman am postulat un "camp" ecologic in limitele caruia parametrii ce guverneaza modelul lui Grafen pot varia. O schimbare survenita in conditiile ecologice pot determina viespile sa oscileze intre un "spatiu agresiv" (cand viespile stau si pazesc gropile) si un "spatiu tolerant" (cand viespile care sapa sunt avantajate de patrunderea unei alteia in groapa). De aici si pana la un "spatiu de cooperare", cand ambele parti profita de pe urma convietuirii in aceeasi groapa, este doar un pas. Exista multe specii de viespi care aparent adopta aceaste pozitii. De aici, drumul spre eusocialitate este scurt.

Celebra carte a lui Wilson, Sociobiologia, aloca doar patru propozitii, in capitolul dedicat selectiei de grup, teoriei SSE. Selectia de rudenie este prezenta si ea, dar ca o forma a selectiei de grup. In mod evident, ciudata infatuare a lui Wilson legata de "selectia de grup" are sorginte mai vechi, fapt regretabil la un biolog atat de influent.

Ca un preludiu la acest episod, E. O. Wilson a colaborat cu D. S. Wilson la o lucrare despre Selectia de Grup, tot in paginile revistei New Scientist. Atunci nu am scris o replica (din pacate am fost extrem de ocupat), dar am scris o scrisoare, corectand o minciuna sfruntata despre mine, iar New Scientist a solicitat o replica din partea celor doi Wilson.

• Richard Dawkins scrie: Demersul de-o viata a lui David Sloan Wilson de a redefini "selectia de grup" intr-o asemenea maniera incat sa inspire o maxima confuzie - si chiar sa-l atraga pe sensibilul si inteleptul Edward O. Wilson de partea lui - nu este de nici un interes stiintific, cel mult unul semantic. Ceea ce depaseste insa semanticul este afirmatia acestuia (este bine sa presupunem ca E. O. Wilson este fara vina) ca, "in cele din urma, atat Wiliams, cat si Dawkins isi vor recunoaste eroarea...". Nu pot vorbi in numele lui George Williams dar, in ceea ce ma priveste, afirmatia este falsa: nu este o neintelegere semantica, nu este exagerare sau jumate de adevar, ci o minciuna. Asemenea multor oameni de stiinta, sunt dispus sa recunosc in anumite cazuri ca mi-am schimbat opinia, insa acesta nu este unul din acele cazuri. D. S. Wilson ar trebui sa-si ceara scuze. E.O. Wilson, fiind gentleman-ul care este, probabil ca-si va cere.
• David Sloan Wilson and Edward O. Wilson au scris: Comentariul nostru legat de Dawkins se refera in mod specific la eroarea de a utiliza conceptul de replicator - genele ca unitati "fundamentale" ale selectiei - ca argument impotriva selectiei de grup. In "Fenotipul Extins", Dawkins scrie: "Problema consta in faptul ca trebuie sa fim expliciti in privinta celor doua unitati conceptuale distincte, replicatori si vehiculi... Majoritatea modelelor numite curent 'selectie de grup'... trateaza in mod implicit grupurile ca vehiculi. Rezultatul final al selectiei discutate este o schimbare in frecventa genelor, ca de exemplu o crestere a frecventei 'genelor altruiste' in detrimentul 'genelor egoiste'. Deci tot genele sunt considerate ca fiind replicatori, care ajung sa supravietuiasta (sau nu) ca o consecinta a procesului de selectie (a vehiculelor)." O alta eroare este a presupune ca selectie din interiorul grupului constituie o problema pentru selectia dintre grupuri. Ramane ca Dawkins sa recunoasta aceasta eroare si ne cerem scuze daca articolul nostru parea sa sugereze altceva. In final, Dawkins pare sa sugereze ca unul dintre noi doi l-a sedus pe celalalt cu ideile sale. Suntem solidari in opiniile noastre legate de selectia de grup.

Citatul lui Wilson din Fenotipul extins este o tantativa de a justifica afirmatiile lor mincinoase conform carora as fi recunoscut "in cele din urma" o eroare anterioara. Ori Fenotipul extins a fost publicat in 1982, ceea ce descalifica expresia "in cele din urma" a lui Wilson. Dar chiar mai important, ceea ce am vrut sa subliniez in 1982 (si din nou acum) este opinia generala prinvind distinctia importanta dintre replicatori si vehiculi. Am mentionat selectia de grup doar pentru a clarifica distinctia. Explicam ca acele modele ale selectiei de grup care au fost propuse au fost modele ale vehiculilor, nu ale replicatorilor. N-am sugerat nici un moment ca as fi acceptat acele modele ca fiind valabile. Au fost (si sunt) modele invalide ale vehiculilor, in opozitie cu modelele valide ale replicatorilor.

(traducere proprie)

Edward O. Wilson renunta la "selectia de rudenie" (kin selection)

Renumitul biolog Edward O. Wilson ( Sociobiology: The New Synthesis 1975, Belknap Press, ISBN 0-674-81621-8), parintele sociobiologiei, a socat lumea stiintifica abandonand teoria deja consacrata privitoare la comportamentul altruist al insectelor (kin-selection). Teoria larg acceptata in ultimii 40 de ani sustine ca majoritatea indivizilor de albine, furnici si viespi renunta la propria reproducere pentru a se putea consacra ingrijirii noilor progenituri, cu care impart aceleasi gene.

Wilson subliniaza ca asa-numitul comportament eusocial, prin care matca este asistata de catre lucratoarele sterile este larg raspindit in natura, inclusiv la gandaci, creveti si popandai. Afidele formeaza colonii de clone indentice genetic. Conform teoriei selectiei de rudenie (kin-selection), ar fi de asteptat ca acestea sa se comporte in mod altruist. Cu toate acestea, ele nu se comporta.

Printre altele, aceasta observatie l-a determinat pe Prof. Wilson sa sugereze ca comportamentul altruist a evoluat nu datorita selectiei de rudenie, ci datorita faptului ca acele colonii care favorizau sacrificiul individual aveau sanse mai mari de supravietuire, aducand deci argumente in favoarea selectiei de grup (group selection). Wilson mentioneaza totusi ca teoria selectiei de rudenie nu este gresita, dar este incompleta.

Sursa: Daily Telegraph, Science Daily

Evolutia Floppy Disk Drive-ului