Ignoranta si faptul estetic

In numarul 221 al saptamanalului Dilema Veche apare un articol in mod inconfundabil semnat Andrei Plesu. Il redau in cela ce urmeaza:

Educaţia religioasă
Pînă la un punct, educaţia religioasă se suprapune cu educaţia pur şi simplu. Cu buna creştere. În noaptea Învierii, lucrul acesta se verifică an de an. Curţile bisericilor se umplu de tot soiul de inşi care nu ştiu unde se află, nu ştiu ce se petrece în locul în care se află şi nici cum trebuie să se poarte în împrejurarea cu pricina. Sînt simultan necatehizaţi şi needucaţi. Te întrebi, inevitabil, de ce-au venit. Răspunsul e vădit: au venit să se distreze. Biserica e o versiune a discotecii. Atmosfera e cool, gaşca e în formă, viaţa de noapte e super-viaţă! Nu-i vorbă că şi publicul „obişnuit“ pare să fi uitat regulile minimale ale reculegerii. Se umblă de colo colo, se dau semnale de regrupare către rudele sau prietenii de la alt capăt al curţii, se vorbeşte, se împinge, se trăieşte agitat, pragmatic, ca la gară sau ca la piaţă. (Trec peste precarităţile tehnice ale organizării, cu difuzoare şubrede, efecte de microfonie, fire răzleţe ale staţiei de amplificare etc.) Nu poţi să nu te gîndeşti că toate acestea sînt, între altele, şi efectul unei secularizări neinteligente, propagandistice, incapabile să-şi evalueze matur efectele. Se vorbeşte cu atîta incult parapon despre religie, încît nu e de mirare că tot ce ţine de sfera ei ameninţă să sucombe în barbarie comportamentală şi ignoranţă. E drept, nici slujitorii Bisericii nu par pregătiţi să reacţioneze adecvat. Învăţămîntul religios e practicat, adesea, la un nivel inadmisibil, cu accente rudimentar apologetice, ridicol etniciste, străine de orice subtilitate, de orice graţie teologală. Nevrednicia unor dascăli e la fel de vinovată de paloarea educaţiei religioase ca şi discursul laicizant la modă. E nevoie de o reformă tenace şi profundă pentru ca studiul religiei să capete stil, bun-gust şi gust bun.
Îmi e totuşi imposibil să înţeleg pe ce se bizuie alergia unora la ideea însăşi a unei educaţii religioase cuviincioase. Bine condusă, ea nu poate decît să consolideze educaţia pură şi simplă, să-i dea anvergură şi temei. Ce e rău şi urît în marile texte sacre ale lumii? Ce tip de anestezie intelectuală te poate face să priveşti chiorîş spre Upanişade şi spre Coran, spre Canonul Buddhist şi spre Biblie? Ce specie de anestezie sufletească poate anula savoarea marilor mistici de pretutindeni? Cît trebuie să fii de simplificat lăuntric, ca să nu percepi amploarea nelumească a reflexiei teologice, a efortului ascetic, a aspiraţiei ultime? Şi cît de smintit trebuie să fii că să te simţi atins în demnitatea raţiunii tale de vecinătatea lui Lao-tse, a lui Shankara, a Sfîntului Augustin, a Magistrului Eckhart, a lui Pascal, a lui Vasile cel Mare sau a lui Grigorie Palama? Mi se va spune că sînt mai „ecumenic“ decît o îngăduie rigoarea confesională şi că educaţia religioasă autohtonă păcătuieşte tocmai prin refuzul unei astfel de deschideri. Se poate. Dar, pe de altă parte, e perfect firesc să începi cu „preajma“ ta, să deschizi mai întîi uşa frecventată de aparţinătorii lumii tale. E firesc să fii instruit mai întîi asupra ambianţei în care te-ai născut, să-i pricepi metabolismul, istoria, rostul. Nevoia de a înţelege ce înseamnă slujba Învierii, la care participi din copilărie, e, pînă una alta, mai acută decît nevoia de a înţelege ritualurile vedice. Evident, cei de altă confesiune trebuie să aibă libertatea de a opta. Pentru ceilalţi însă, a face din cultura religioasă o îndeletnicire facultativă e a le oferi o libertate riscantă. Aud mereu că, prin educaţia religioasă din şcoală, se inculcă „victimelor“ o „ideologie“ gata făcută, pentru care nu li s-a dat şansa liberei alegeri. E un principiu pedagogic aiuritor. Dacă toţi copiii ar fi invitaţi să aleagă „liber“ între şcoală şi joacă, probabil că majoritatea ar alege joaca. Cum de nu se găseşte nimeni care să protesteze că bieţii elevi sînt obligaţi la o disciplină pe care n-au ales-o de bună voie? Faptul de a învăţa ce înseamnă liturghie, împărtăşanie, euharistie, agneţ, spovedanie, icoană ş.a.m.d. nu duce necesarmente la prizonierat confesional, bigotism sau hirotonisire. E plină lumea de atei născuţi în medii pioase. Ca să nu mai spun că, fără educaţie religioasă, nici ateu nu poţi să fii cu adevărat: rămîi doar captivul unei iraţionale idiosincrasii. Vrem libertate de opţiune? Atunci să proclamăm orice formă de învăţămînt drept facultativă. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să studiez, în liceu, chimia organică. De ce m-ar întreba dacă vreau să studiez religia? La această întrebare nu există decît un singur răspuns: spre deosebire de chimia organică, religia e un „opium“... S-o trecem atunci, pe urmele lui Marx, la studiul opiaceelor. Deocamdată, nu mi-e clar de ce studiul religiilor e o „intoxicare“ insidioasă, iar propaganda antireligioasă nu. De ce s-ar interzice copiilor dreptul la o instrucţie completă, dreptul de a fi liberi în cunoştinţă de cauză şi, mai ales, dreptul de a fi bine educaţi nu prin decret social, nu pe bază de etichetă convenţională, ci prin participare la ordinea mai subtilă a lumii, pe care secularizarea o pune, arogant şi ignar, între paranteze?

Horge Louis Borges scrie undeva ca faptul estetic nu cere neaparat sa fie definit (si as adauga eu justificat). "Cred ca pentru noi toti faptul estetic este ceva atat de evident, atat de indefinibil, ca, de exemplu, dragostea, ca, de exemplu, savoarea unui fruct sau a apei sau a vinului, ca, de exemplu, campia sau marea... Simtim poezia asa cum simtim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean si pe care, cred, le simtim imediat" (H.L. Borges). Cred ca ceea ce-l determina pe D-ul Plesu sa fie in mod constient ignorant in anumite privinte nu este necunoasterea, ci inclinatia pentru faptul estetic, pentru frumos. Pentru oameni ca D-ul Plesu a renunta la faptul estetic echivaleaza cu a indeparta toata savoarea. Faptul estetic este mai important chiar decat adevarul. Asemenea dansului sunt poate 0.1% din populatie, cei care sunt ignoranti cu buna stiinta, si din alte cauze decat majoritatea: din cauze estetice. Sunt insa restul de 99.9% care sunt ignoranti fara sa fie constienti ca sunt ignoranti. Pentru acestia din urma, si nu pentru cei asemenea D-ului Plesu, este periculoasa obligativitatea predarii religiei in scoli.